vineri, 5 februarie 2016

Vise spulberate

Zi de zi alergãm dupã un vis, mereu altul, mereu acelaşi.
Ce ne dorim cu adevãrat ȋn viaţã?
Fericire, iubire, bani?

Fericirea e un miraj, iubirea nu e eternã iar banii vin şi se duc la fel de repede.

Toate sunt iluzii, vise deşarte, frumoase şi pline de promisiuni pe dinafarã, dar goale şi inutile pe dinãuntru. Uneori am impresia cã existenţa noastrã e o glumã sinistrã, cinicã, fãcutã la adresa vieţii.
Care e scopul nostru cu adevãrat?
Ne naştem, trãim si murim vânând vise. Imposibile, de cele mai multe ori. Cãci ce e fericirea dacã nu un ideal, ceva imposibil de atins pentru mai mult de o clipã?
Şi ce e iubirea, dacã nu un miraj pe care ȋl construim noi ȋnşine, ȋn cãutarea fericirii?
Iubirile adevãrate nu existã.
Iubirile eterne nu existã; au murit odatã cu zânele şi feţii frumoşi. Sau nu au existat niciodatã.
Iar banii...o convenţie social-economicã, unanim acceptatã pentru a plãti şi a cumpãra iluzii.
Pentru cã e o iluzie sã crezi cã banii sau obiectele te pot face fericit. Oricâţi ai avea, la un moment dat descoperi cã-ţi mai lipseşte ceva; poate un strop de iubire, poate ȋnsãşi fericirea.
Şi astea nu se cumparã, nu sunt de vânzare, deşi sunt şi ele iluzii. Dar nu poţi cumpãra o iluzie cu o altã iluzie...

Sunt o scoicã goalã, fãrã vise.
Le-am luat la verificat pe fiecare şi niciunul nu a trecut testul, nici un vis nu mi-a arãtat decât gol şi iluzii ȋn spatele lui; niciunul nu a fost real.
Mã gândesc la timpul trecut, la anii ȋn care visam sã cuceresc lumea; şi ȋmi amintesc de copiii care eram acum 5-6ani când, proaspeţi absolvenţi cu diplome/hârtii ȋn mâini, ne imaginam cã vom cuceri lumea.
Câte dintre visele de atunci s-au pierdut, uitate ȋn graba zilei de azi? Ne-a prins ȋn vâltoare mecanismul ãsta numit viaţã, menit sã te facã sã alergi dupã miraje, sã uiţi ce ȋţi doreai cu adevãrat.
 Eşti doar un pion pe tabla vieţii şi altcineva face mutãrile, tu doar te mişti haotic ȋncercând sã furi un pic de fericire.
Dar eu nu mai vreau, m-am sãturat de convenţii sociale, de aceleaşi idei preconcepute, de aceleaşi destine trase la indigo; de o viaţã desenatã pe nisipul mãrii.
 Am cotrobãit cu degete febrile printre toate visele şi dorinţele mele, am scotocit dupã VISUL acela fãrã de care nu pot trãi, cel care ȋncã mai are o fãrâmã de realitate ȋn el, cel care ȋncã mai ȋnseamnã ceva.
Şi mi-am amintit vise vechi, de când eram adolescentã şi mâzgãleam caiete ȋntregi cu versuri şi le umpleam cu poveşti de demult. Am descoperit cã viaţa m-a ȋmpins pe drumul acela comun, ȋn care ȋn afarã de serviciu şi casã nu prea mai ştiu nimic altceva, ȋn care visele nu sunt permise pentru cã nu ai bani, deci trebuie sã alergi dupã bani ca sã-ţi poţi ȋndeplini visele.
Ãsta e mecanismul cel mai perfid al realitãţii de azi.
Pãpuşarii ne-au convins cã avem nevoie de bani pentru ORICE, iar noi alergãm bezmetici sã cumpãrãm, sã vindem, sã reuşim sã facem bani.
Nu e iluzie mai mare şi mai perversã decât asta.
Pentru cã ȋn secunda ȋn care venitul tãu s-a dublat, cheltuielile se tripleazã, datoritã aceluiaşi mecanism; dacã ai un salariu mare, trebuie sã ai maşinã, dacã ţi-ai luat masinã, trebuie sã-ţi iei şi o casã şi tot aşa. Lanţul ãsta nu se rupe niciodatã şi fiecare aşa-zisã dorinţã ȋmplinitã te duce cãtre urmãtoarea.
Şi alergi toatã viaţa dupã....dupã obiecte. Cãci nu sunt nimic altceva. Nu te fac mai fericit, nu te fac mai ȋmplinit. Doar te ajutã sa alergi mai departe dupã alte iluzii deşarte. Ȋţi dau un scop la fel de gol ca visul ȋn sine.
M-am ȋntrebat de curând ce mi-ar trebui sã fiu fericitã.
Lãsând la o parte toate visele fabricate, toate convenţiile sociale.
Şi rãspunsul a fost: linişte şi iubire.
O cãsuţa micã, undeva la munte, linişte şi aer curat cât cuprinde, un teanc de cãrţi pe masã pentru serile lungi de iarnã şi...cam atât. Jur cã nici mãcar televizor n-aş vrea. Nu-mi trebuie.
Dar mi-ar plãcea sã scriu ȋn continuare, aşa cã un laptop e obligatoriu şi internet şi, uite-aşa am intrat iar ȋn mecanismul ãsta perfid; dar, de data asta, doar cu un pas. Ȋnsã doar de atât e nevoie :)
Acum sunt o scoicã goalã. Nu am decât un vis, o singurã dorinţã.
Dar pentru a o ȋmplini trebuie sã mã lupt cu societatea asta de consum, ȋn care pentru a avea o casã trebuie sã munceşti pânã pe la vreo 50-60 de ani, dupã care poţi sã mai munceşti ȋncã vreo 10 ca sã o mobilezi şi aranjezi cât de cât, dupã regulile unanim impuse de societate.
 Abia dupã aia poţi sã te aşezi  liniştit ȋn cãsuţa ta şi, eventual, sã mori.
Sãtul de o viaţã agitatã, de goana dupã bani şi vise care, o datã ȋmplinite, nu ȋţi aduc nimic. Nicio satisfacţie, nicio ȋmplinire, nimic.

Dacã nu trãieşti fiecare zi aşa cum vrei, mâine s-ar putea sã fie prea târziu. 

Şi fã ceva ce ȋţi doreşti cu adevãrat, nu ceea ce ai ȋnvãţat de la televizor cã-ţi place.