Zorii destinului - cartea

CAPITOLUL I

Partea 1

          Ploua cu spume. Fulgere albe trosneau aprig. Pământul bea cu sete stropii mari căzuţi din Cer. Prin perdeaua de ploaie copacii abia se zăreau şi atunci o văzu. 

         Frânele scrâşniră ascuţit şi o bufnitură îi spuse că o lovise. 

         Ieşi în ploaie lăsând în urmă acordurile lente ale unui blues. Farurile luminau şoseaua dar asfaltul era gol, biciuit doar de rafalele de ploaie ce spălau păcatele unor suflete prea aprige, prea întunecate. Zadarnic o căută pe marginea drumului, nu zări nimic. Intră în maşină ud leoarcă şi bulversat. Visase oare? Îi vedea părul negru şi ud lipit de piele, ochii speriaţi ce îl priviseră doar o clipă şi apoi… La naiba, unde era? Băgă în marşarier si lumină cu farurile toată zona. Nimic. „Asta e. Poate am visat cu ochii deschişi.” Opri radioul şi plecă. 

      Afară bubuia năprasnic şi ploaia pica pe pământ fumegând.

          Până a ajuns acasă tremura de frig şi nu numai. Şocul îl amorţise pentru moment, dar acum începu să-şi dea seama ce făcuse. Poate că omorâse o femeie. Şi plecase. E drept, o căutase, dar nu destul. Afară ploua la fel. Se uită după Dana dar nu era acasă. „O fi la vreo prietenă şi pe ploaia asta nu mai vine.” Luă poza ei de pe noptieră şi se afundă în soarele ce-i lumina părul, în liniştea şi fericirea din ochii ei, de pe chip. Doamne, cât o iubea… 

       Şi-i reveni în minte chipul acela îngrozit, părul ud şi ploaia neagră. Se gândi că aşa ar arăta moartea sau, mai bine zis, fata era speriată de moarte. Pe chipul ei se citea groaza şi-şi dădu seama că el o speriase. 

         Intră în cadă şi apa caldă îl învălui şi încercă să uite. Însă îl urmăreau doi ochi adânci şi plini de întuneric. Se scutură ca de un vis urât, dar nu putea să uite. Chipul ei îi devenea familiar, şi-o imagina sănătoasă, vie, aşa cum şi-o dorea el. Dar brusc îl lovi realitatea; ea era moartă sau poate nu existase decât în mintea lui. Un dor nesfârşit îl cuprinse, îl ardea până în adâncul sufletului şi văzu şoseaua udă, propriile mâini agăţându-se de o maşină, apoi rostogolirea fără sfârşit şi apoi întuneric. Poate moarte. Binecuvântată pace. Eternă linişte.

          Se scutură cuprins de frig şi ieşi din apa deja rece. Oare cât timp visase? Simţise moartea, dar nu aşa cum o ştia el, rece, neînduplecată. O văzuse prin ochii ei, caldă, primitoare, ca o noapte întinsă de vară, neagră şi liniştită. Se frecă energic cu prosopul ca să se încălzească. Degeaba. Umbra morţii continua să îl apese cu frigul ei. Simţea hotarul dintre viaţă şi moarte. Simţea cum murea EA. 

           Oricine ar fi fost, imaginaţie sau realitate, ea murea prin el. Tuşi dureros luptând pentru aer; ploaia îi spăla faţa, o biciuia, iar asfaltul îi zgâria palmele sângerânde. Durerea îi ţipa în creier, pulsa nebună într-un ritm infernal. Şi ploua. Se trezi din visare şi fugi în garaj. Poate maşina avea vreo urmă, ceva care să-i spună că nu era nebun. Intră grăbit şi începu să caute o urmă pe faruri, bară, dar nimic. Apoi văzu… tabla era îndoită…

          Îl izbi în faţă durerea surdă a neantului. Urla în fiecare fărâmă din ea. Degetele sângerau pe pielea îngheţată din care ploaia muşcă.

Tăcere.

Tăcere şi neant şi urlet de fiară rănită. Îi vede chipul, cu ochii mari, speriaţi de durerea prea cruntă. Plouă, plouă peste păcate şi sângele ţâşneşte în noapte strigându-şi durerea.

Nu mai simţea piciorul stâng, iar dreptul o durea cumplit. „Poate l-am rupt…” Şi noaptea deasă cade prin ploaia rece şi timpul e suspendat acolo unde durerea a încetat. „Viaţa e o mare porcărie… Vino la mine, iubite, vino!”

          Privea de ore-n şir sau clipe, urma loviturii ce-i zdruncinase viaţa. „Unde o fi? Mai trăieşte, poate? Sau a murit?” Se scutură ca de un vis urât şi intră în casă. E cald şi bine. Turnă în pahar nişte tărie amară şi bău până la fund. „N-a fost real…” Dar vede ochii mari, speriaţi de durerea prea cruntă…

۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰

          Totul a fost să fie; demult, în noaptea caldă, când ard altarele pe câmpuri şi luna plină susură încet, ea a murit. Lângă o cruce albă a căzut şi a jurat că-n veci nu va ierta. Va sfâşia în cale secol după secol, cătând răzbunare cu-acea cumplită cruce însângerată-n ochi. 

         Ploua. Şi cruci păgâne se răsfirau pe munţi. În văi se zăreau focuri, altarele de rugi. 

        Ajunse lângă cruce, cu-o mână sângerândă se agăţă de ea şi-şi puse fruntea pe braţu-i rece. Ploua. Şi ploaia spăla crucea şi sângele de pe ea.       Grotesc tablou năluce în noaptea-nsângerată şi trăsnetul despică norii cei cărunţi. Departe, în munţi, se vede o nălucă cu pletele în ochi, îmbrăţişând o cruce albă pe care sângele şiroaie curge. Cu fiecare picătură scursă blestemul cade apăsat… „Cine-a trădat? Blestem iubirea ce-mi închise ochii, de nu văzui trădarea lui… Durerea mea, trădarea ce-mi arde pieptul să-l urmărească-n veci. Iubirea să-l blesteme, iubirea ce-a trădat…

Primeşte-mă Stăpâne înapoi,

Să ţi se facă vrerea.

Fie ca-n ceasul de apoi

Să îmi răzbun durerea…

Alină-mi trupul rece

Şi inima-ngheţată.

Prin poarta Morţii trece

Fecioara-nsângerată.

Eu voi veni în altă viaţă,

Un suflet de amor răpus,

Să muşc de crucile de piatră

Şi să-mplinesc blestemul spus.

Aşteaptă-mă iubite într-o noapte,

Când crucile ţâşnesc spre Cer,

Când dorurile-s toate moarte,

Iubire în genunchi să ceri.

Ard făclii pe munţii suri,

Lângă cruci albe de piatră.

Noaptea cade prin păduri

Pe fecioara-nsângerată.”

۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰۰

          E linişte. Îmi bubuie inima în urechi. Dar simt că e linişte. Şi noapte. Poate l-am iertat. În întuneric ţâşnesc licurici şi greierii cântă încet. 

            Încă o trădare şi încă o viaţă s-a dus. Sau încă nu. Nu ştiu de-s vie sau moartă. Dar pot gândi. Şi ştiu că nu l-am găsit nici acum. L-am chemat, o rugă arzătoare ce a plecat spre el. Dar n-a venit. Astăzi iubirea a murit. Şi ura. Nu-mi pot avea răzbunarea şi-odată cu ea pierd iubirea. Căci nu îl pot găsi.

          Pământul e umed şi miroase a ploaie şi a flori de salcâm. E primăvară şi e noapte. Şi încă mai trăiesc. Mai am o şansă, el e aici, în viaţa asta, pe undeva pe aproape…îl simt, îi aud inima bătând nebună, îi simt paşii alergând, căutând. Pe cine?

O palmă rece mi-a atins fruntea. E poate mâna Sorţii, a venit să mă îndrume către celălalt tărâm…