Iernile de altãdatã

     

E ȋnceput de decembrie. Afarã plouã şi e ȋnnorat. Şi gândul mã poartã departe, spre alte ierni, mai albe, mai pure, mai frumoase.

      Spre iernile copilãriei mele, când primii fulgi de zãpadã ne scoteau din casã râzând; când, chiar dacã era miezul nopţii, ieşeam cu toţii la o plimbare pe afarã. Şi chiar şi pãrinţii se bucurau cu noi de omãtul proaspãt cãzut. Ȋmi amintesc de nopţi ȋn care mã plimbam cu ei de manã, ȋmi amintesc de liniştea ce ȋnvãluise oraşul, de scârţâitul paşilor prin omãtul de-abia cãzut...

     
Afarã tot plouã şi parcã nu e de ajuns cã lumea noastrã e pe dos; şi vremea s-a schimbat, rãpindu-ne şi ultima bucurie simplã. Zãpada.  

        Oraşul e tãcut, doar ploaia rãpãie pe strãzi; dar ştiu cã OAMENII viseazã. Sau doar sper. Sper cã viseazã ca şi mine la o iarnã albã, la zile mai bune, la schimbare. Poate ceva se va schimba ȋn iarna asta, poate ne vom aminti cine suntem, vom scutura de praf cãrţile de istorie (alea adevãrate, fãrã personaje de carton ȋn ele) şi le vom trânti Europei ȋn nas, ca sã-i aducem aminte cine suntem sau cine am fost. Cãci am fost. Din pãcate, azi suntem doar cerşetori la poarta Europei.     

    Am fost strãjerii ei, am ţinut piept nãvãlirilor barbare, imperiilor şi cotropitorilor; şi, ȋn loc de mulţumesc, ne-au aruncat ȋn ţãrâna uitãrii, sã cerşim dreptul de a avea o zi de mâine. Nu mai bunã, mãcar la fel cu cea de ieri. Timpul trezirii noastre a venit şi a trecut şi noi tot nu realizãm cât rãu ne facem singuri atunci când ȋi lãsãm sã vândã ţara asta iar şi iar şi iar.

       Dacã nu ne trezim repede vom lãsa copiilor noştri praf şi pulbere, o ţarã ȋn care cei cu bani fac legea, iar restul se chinuie sa trãiascã de azi pe mâine, sclavi ai propriilor alegeri.  

      Deşteaptã-te române, scuturã-ţi fruntea de grija zilei de mâine şi ȋnvaţã sã trãieşti demn, ȋnvaţã-ţi copiii cine suntem şi de unde venim, ȋnvaţã-i sã fie OAMENI. Cãci ȋn ei este viitorul, ȋn noi doar trecutul.