Frânturi de vise

     

Aripi de ȋnger se zbat ȋn aerul rece, de iarnã. Dimineaţa se iveşte din ceaţa ce pare cã a acoperit pãmântul şi simt bãtaia aripilor deasupra mea, sub mine, ȋn mine. Luna plinã devine din ce ȋn ce mai palidã, pânã se ascunde printre nori.  

E târziu, iar eu trebuie sã mã ȋntorc; ȋncã o noapte de cãutãri zadarnice... Pãmântul de sub mine e ȋngheţat şi alb iar vântul rece ȋmi biciuieşte obrajii...zbor.

Zbor peste vãi şi câmpuri şi pãduri ȋngheţate, mã ȋndrept spre munţii mei albi, spre liniştea şi pavãza lor. Ȋnchid ochii şi plutesc...visez la lumea mea tainicã şi curatã, la suflete pure şi priviri luminoase... Mã ȋnalţ pânã când vãd norii cenuşii fugind sub mine, şoptindu-mi ca lumea e acoperitã de un strat gros de praf, gri cenuşiu, de uitare. Am uitat sã visãm, sã privim spre cer, sã zburãm...liber, neȋnfrânţi.

     Ȋn faţa pleoapelor ȋmi tremurã o amintire, se zbate sã iasã la luminã, sã rupã stavilele şi sã devinã realitate... Dar telefonul sunã şi mã trezesc ameţitã de somn, de zbor, de vis. Ȋncerc sã prind imaginea, sã-mi amintesc, dar ȋmi scapã printre degete, o pierd. E acolo, o simt, pe muchia dintre vis şi realitate...o ultimã zvâcnire şi s-a dus.. Se afundã iar ȋn negura uitãrii, ȋn subconştient, de unde va ţâşni ȋn zbor, ȋntr-o altã noapte cu lunã plinã...

     Ȋn realitatea crudã ce mijeşte cu primele raze ale dimineţii ceva moare ȋn mine şi aripile visului se frâng şi mã dor...mã lasã pustie, tânjind dupã ceva neştiut, intangibil..o frântura de vis...